Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views :
Acasa / AUTOEDUCARE / Cine își mai aduce aminte? Senin de august de D. R. Popescu

Cine își mai aduce aminte? Senin de august de D. R. Popescu

/
/
/

SENIN DE AUGUST, povestire, de D. R. Popescu în care este relatat un episod de la sfârşitul celui de al doilea război mondial cânde nemţii, urmăriţi de soldaţii români, se retrăgeau şi distrugeau în urma lor podurile de peste râruri, ca să nu fie prinsi si luati prizoneri.

Senin de august

Cerul era înalt și albastru și copilul îl privea cu gura căscată, ținând palma deasupra frunții. Dimineața limpede și răcoroasă îi învăluia obrajii arși de soare și tălpile înnegrite de praf. Undeva, departe , la marginea câmpiei se auzeau în răstimpuri bubuituri înfundate, șterse. Nu era nici-un nor pe cerul senin și nici miros de ploaie nu aducea vântul.

Copilul se oprise în poteca de pe șosea și privea necuprinsul albastru al cerului, cu gura căscată, scobindu-se cu un deget în ureche. Într-o vreme se aplecă și, luând în mâna un coș de nuiele, zise:



– Hai,fată, că ne-apucă seara.
Își târa picioarele prin iarbă, să-l ude roua. Fluiera privind întruna cerul albastru, iar din când în când zicea:
– Lilo,fată, grea ești. Prea te-ai îngrășat,fată. Haina lui taică-său în care era îmbrăcat îi trecea până peste genunchi; mâinile nici nu i se vedeau.

Copilul era mic de statură, cu ochii albaștri, și nu avea mai mult de șapte-opt ani. Se întorcea din satul vecin, de la bunică-sa, ducând în coșul de nuiele , ce-l ținea cu greutate în mână, o gâscă albă și grasă pe care o botezase pe drum, Lila. O acoperise cu foi late de brusturi, să nu i-o vadă cineva.

Copilul fluiera, să-și dea curaj, deși nubera fricos din fire și nici o umbră de om nu se arăta prin împrejurimi; fluiera din obișnuință și ca să nu ivse pară gâsca atât de grea. Când trecu jumătatea drumului ce despărțea cele două sate, puse coșul pe iarbă și se dezbracă de haină, respirând adânc răcoarea caldă a verii. Aruncă foile de brusturi și scoase gâsca din coș: îi admiră bucata de cârpă roșie ce i-o legase la gât,să nu se deoache,și-i zise privind-o în ochi:

– Lilo, fată, o să mai mergi tu și pe jos, că nu te dor picioarele.
– Ga,ga,făcu gâsca, zbătându-se moale în mâinile lui și făcându-l să râdă. Era grasă și nu mai avea vioiciune în mișcări.
– Lilo, fată, parcă ai fi o babă, zise copilul, legând-o de aripa dreaptă cu o sfoară de cânepă și dându-i drumul pe potecă, înaintea lui.

Gâsca pășea rar, ciugulind iarbă și întorcându-se din când în când spre băiat cu ochi mici și rotunzi . De câteva ori încercă să zboare, dar ața o ținu în loc.

Pe șosea , departe, copilul văzu un nor de praf înaintând spre el. Se așeză pe burtă, în iarbă, acoperind gâsca cu pulpana hainei și prinzându-i ciocul în palmă. Camionul învăluit în praf trecu pe lângă el și soldații nu-i ziseră nimic.

– Dacă nu tăceai, Lilo- vorbi el,pornind mai departe- cine știe unde erai acuma.
Găsi o jordea uscată și o ridică. De câte ori gâsca se abătea din potecă, o lovea încetișor cu jordeaua, zicându-i:
– De ce ești proastă,n-ai ochi?

Gâsca nu-i răspundea, nici nu se mai uita le el. Își vedea de drum leneșă. Nodul cârpei roșii de la gât îi ajunsese la ceafă și părea o fundă. Cerul era senin, copilul fluiera, ținând într-o mânâ coșul și ața, iar în cealaltă jordeaua uscată. Mergea cu haina lui taică-său pe umeri, ca un om mare. Nu se grăbea. la cotitura șoselei, când să treacă râul văzu înaintea podului o mașină nemțească, așezată de-a douălea. Nu-i era frică de soldați, lui n-aveau ce să-i facă, dar se temea să nu-i ia gâsca. O băgă degrabă în coș și-o înveli cu foi de brusturi. puse și haina peste ea și înaintă fluierând.

Se opri în fața mașinii și dădu bună ziua.

– Mă lăsați să trec pe pod? , întrebă scărpinându-se în ureche cu degetul cel mic și privind pe cei doi soldați blonzi și tineri ce stăteau rezemați de roțile mașinii.
– Ce-ai în coș?, întrebă unul.
– Nimic, iarbă, zise copilul convins.
– Dar parcă are cioc iarba…
– N-are cioc iarba, gâsca are cioc, dar e tare bolnavă, nici nu poate merge, așa-i de bolnavă.
Cei doi soldați râseră, și unul, întinzându-i o bucată de ciocolată, îl întrebă cum îl cheamă.
– Emil, răspunse băiatul- și pe ea o cheamă Lila. E proastă ca Lila, aia de i-a murit soțul pe front. Nici să meargă pe drum nu știe, și tace. E tare proastă gâsca asta și…
– Și bolnavă, râse blondul ce-i dăduse ciocolata.
– Bolnavă rău, îl asigură Emil, mâncând din ciocolată.
-Dar ce are, râie? întrebă celălalt soldat.
– Și râie, și păduchi, de toate.
– Nu se poate mânca?
-Nu, nici de ouat nu-i bună, zise Emil și bine-i păru că soldații râdeau și nu ziceau nici unul că gâsca ar fi bună pe varză. Tare proști sunt, își zise el în gând, mulțumit că reușise să-i înșele.
– Și unde te duci Emile, cu Lila?
– Acasă, dacă mă lăsați să trec podu.
– Te lăsăm, dar mai spune-ne de ce suferă Lila.



Copilul se scărpină în ureche și începu să le înșire ce-i trecea prin minte. Soldații se prăpădeau de râs și Emil se bucura că o să poată ajunge acasă cu gâsca. La un moment dat, de sub pod apăru un soldat, mânjit de noroi.

– Acuma poți să treci, dar repede, foarte repede, zise blondul cel tânăr și-i mai dădu o bucată de ciocolată. Emil îi mulțumi și plecă să treacă podu. Cei trei soldați se urcară în mașină și porniră spre satul de unde venise copilul. Când ajunse pe la mijlocul podului, Emil se opri și, mâncând ciocolată, îi dădu și Lilei o bucățică. Privi în urmă și văzu mașina ajunsă departe.

– Nu mănânci?întrebă. Nu mânca , Lilo, că tot tu păgubești.
Vru să mai spună ceva, dar simți cum Lila îi zboară din brațe și cineva îl lovește peste urechi, asurzindu-l. Parcă podul se ridicase spre cer și se frânse.
-Lilooo!
Gândurile i se fărâmițară în aer,
Departe, într-un alt nor de praf, mașina gonea. Peste câmpie și peste râu se așternu apoi, ca un ecou șters, liniștea dimineții de august. Cerul era senin ca ochii copilului.

Dacă ți-a plăcut acest articol, nu uita să dai Like paginii noastre de Facebook si să-l Distribui mai departe!

Facebook Comments
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+