Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views :
Acasa / CULTURA / Pr. CONSTANTIN STURZU – “Cred că Dumnezeu a îngăduit acest mare exod al românilor pentru a răsădi credinţa acolo unde ea a dispărut”

Pr. CONSTANTIN STURZU – “Cred că Dumnezeu a îngăduit acest mare exod al românilor pentru a răsădi credinţa acolo unde ea a dispărut”

/
/
/

Părintele Constantin Sturzu este una dintre figurile luminoase ale Iaşiului. Mereu cu zâmbetul pe buze şi cu vorba aşezată, s-a făcut preţuit şi îndrăgit atât de clerici, cât şi de mireni. La parohia Talpalari pe care o păstoreşte, a reuşit să închege o fru­moa­să comunitate de creş­tini, majoritatea tineri inte­lectuali. Poate şi pentru că el însuşi este un intelectual de rasă, dublu licenţiat în Filosofie şi Teologie şi doctor în Filosofie. De asemenea, este unul dintre fondatorii ziarului “Lumi­na”, al Bisericii Ortodoxe Române, şi al Editurii Do­xologia, a Mitropoliei Mol­dovei, pe care a şi condus-o timp de cinci ani.

Ca purtător de cuvânt al Mitropoliei Moldovei, de vreo 15 ani încoace, a construit o foarte bună re­laţie cu presa, pe care o consideră parte a familiei sale. După toate acestea, inima l-a împins către o nouă provocare. Şi a fost, vreme de un an (1 septem­brie 2016 – 18 septembrie 2017), preot misionar şi director al Centrului Misionar Pastoral “Sfânta Cuvioasă Parascheva” de la Vilaller, Spania. O ex­perienţă care i-a descoperit realitatea creştinismului din Occident şi din rândurile românilor ajunşi acolo de voie, de nevoie.

“Mă rog ca Dumnezeu să asculte şi să vorbească prin mine”

– Preacucernice părinte, vi s-a dus vestea în ţară că aveţi o parohie specială la Talpalari. Prin ce este ea deosebită?



– Nu facem nimic altceva decât ne cheamă misiunea: slujbe, spovedanie, împărtăşanie, milos­te­nie… E drept că toate acestea se fac cu o anume intensitate, care poate veni din faptul că la Talpalari suntem o comunitate atipică: şi parohie, şi mânăs­tire. Fără să ne amestecăm, conlucrăm. Slujbele şi anumite activităţi sociale le facem împreună, facem Sfânta Liturghie de câteva ori pe săptămână, bise­rica e deschisă tot timpul. Maica stareţă Siluana Vlad locuieşte aproape de casa parohială, la Cen­trul de consiliere şi formare “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”, şi suntem într-o permanentă consultare şi în acelaşi duh. Desigur, dacă nu ştii să ţii echilibrul, poţi cădea fie într-o parte, fie în alta. Mirenii nu pot fi precum călugării şi nici monahii nu se cade să fie ca mirenii. Nu e uşor, dar Dumnezeu ne-a ajutat să găsim cel mai potrivit mod de a lucra împreună, pentru folosul duhovni­cesc al tuturor. Ce ne defineşte cel mai bine este că spovedania şi împărtăşania se fac continuu. Trăim o viaţă în Hristos centrată euharistic, dar totul în baza unei lucrări lăuntrice. Că nu ne putem împăr­tăşi oricum. Exersăm tăcerea, pentru concentrare mistică, organizăm şi conferinţe, seminarii şi drumeţii pe munte, pelerinaje… Căutăm să fim cât mai mult împreună şi în comuniune mistică.

– Deşi sunteţi un duhovnic destul de tânăr, aveţi mulţi ucenici. Cum anume îi atrageţi?

– S-ar putea să îi aducă spre mine felul în care îmi înde­pli­nesc rolul. În scau­nul de spo­vedanie nu mă aşez eu, cu per­sonalitatea, educaţia, gândurile şi ju­decăţile mele, ci mă aşez ca vas al Duhului Sfânt. Sau, cel puţin asta încerc să fac: să fiu canal de co­municare; nu cel care pri­meşte, nu cel care dă, ci firul de curent prin care trece Cuvântul. Mă rog ca Dumnezeu să asculte şi să vorbească prin mine. Şi, deseori, am văzut că Dum­nezeu dă cuvânt adaptat fiecăruia. Sunt şi eu uimit de ce răspunsuri primesc de Sus. Sunt unele teme asupra cărora n-am medi­tat niciodată. E clar că răs­punsurile sunt de la Dum­nezeu, nu de la mine.

“Hotărârea de a deveni preot misionar a supărat multe duhuri necurate, care au tăbărât pe mine”

– Milioane de ro­mâni sunt plecaţi din ţară, la muncă, la studii sau pentru totdeauna. Toate comunităţile ro­mâ­neşti din străinătate, închegate cât de cât şi semnificative ca număr, au cerut preot şi bise­rică ortodoxă. Aşa se face că avem destul de mulţi preoţi misionari în Europa. Aţi fost şi sfinţia voastră în Spa­nia. Cum e să fii preot român în străinătate?
– Aproape un an de zile am cumpănit unde să merg. Aveam mai mul­te opţiuni. Am luat în calcul şi alte ţări, am vizitat şi Vilaller, la recomandarea unui prieten. Episcopia Ortodoxă Ro­mână a Spaniei şi Portugaliei voia să facă acolo o mânăstire, dar nu reuşise, după trei ani, să aibă nici măcar o soră. Eu aveam vreo trei ucenice care voiau să intre în mânăstire, dar nu aveam unde să le îndrum, că la maica Siluana, la Talpalari, nu mai era loc… Am zis să mergem o vreme la Vilaller, ca să ajutăm să se închege şi o obşte, şi un Centru Mi­sionar. PS Timotei m-a numit director al Centrului Misionar Pastoral “Sfânta Cuvioasă Parascheva” şi duhovnic al mânăstirii ortodoxe Vilaller.

– Cum a fost începutul acestei misiuni?

– Am suferit un şoc. Primele săptămâni au fost cele mai grele. Tot iadul tăbărâse pe mine. Eram atacat din toate părţile. Am avut multe ispite din afară, dar şi mai multe dinlăuntru. Nişte duhuri nu erau bucuroase pentru decizia pe care o luasem. Unii mi-au interpretat psihologic trăirile, zicând că stresul mutării în străinătate nu e cu mult mai mic faţă de cel în faţa morţii. Va fi fost şi asta, cu siguranţă. Dar nu mă înşel nici asupra duhurilor necurate care m-au muncit. Ajutorul mi-a venit de la Sfânta Parascheva, căreia m-am rugat fierbinte. Mai târziu, am realizat că mânăstirea de la Vilaller are hramul Sfintei Parascheva. Ştiam, şi totuşi nu am conştientizat decât la un moment dat, după ce am trecut de primele hopuri. Condiţiile materiale de acolo nu erau prielnice, iar din punct de vedere duhovnicesc, lucrurile erau departe de a fi aşezate. Ne-am pus să facem rânduială. Trebuia ca oamenii să găsească locul acela. Ceea ce era greu. Nu-i poţi atrage decât cu slujbe, rugăciuni şi viaţă duhovni­cească profundă.

“Maica Domnului a apărut la Vilaller, chiar pe locul unde se află mânăstirea românească”

– La Vilaller este o comunitate importantă de români?



– Nu, e un loc retras, la graniţa cu Franţa, deci un pic excentric faţă de tot ce se întâmplă în restul Spaniei. Dar aşa mi-am dorit, să nu fiu într-un oraş unde n-aş fi avut linişte pentru o lucrare duhovni­cească precum aceea pe care mi-am propus-o. Cu siguranţă că, în Madrid sau în alt oraş unde se află mulţi români, ar fi venit mai multă lume la mânăs­tire. Dar miza mea nu era cantitatea, ci calitatea. Pentru că există riscul ca lumea să dea năvală ca la urs, dar să nu se lipească nimic de ea. Or, eu, în primul rând, îmi doream un loc unde să se facă rugăciune zilnică, aşezare duhovnicească, ascul­tare, ca apoi duhul locului să atragă oameni care vor să-şi asume o adâncire a credinţei. Şi e greu să faci asta într-o mânăstire unde este un permanent du-te-vino. La Vilaller veneau oamenii numai la sfârşit de săptămână sau în vacanţe. Din satul de alături veneau foarte puţini, grosul erau de departe, români care auziseră de noi sau străini în căutarea ortodoxiei. Am avut şansa că m-au însoţit câteva ucenice formate deja într-un anumit duh. Am vrut să creez la Vilaller ceva asemănător cu ce facem la Talpalari, şi am reuşit, într-o oarecare măsură. Nu fără ajutorul foarte important al soţiei mele, care este absolventă de Teologie şi are multe specializări în consiliere şi formare. Ea m-a susţinut toată viaţa, iar acum şi mai mult. Totuşi, lăsasem în ţară o situaţie bună şi pe fetele noastre gemene, care erau în ultimul an de liceu. Am avut emoţii din această pricină, dar Domnul a făcut ca totul să fie bine. Dar soţia mea n-a avut nicio ezitare.

– Mănăstirea de la Vilaller este construită de români sau e preluată de la Biserica Catolică?

– Este o clădire imensă, pe două etaje, cu multe spaţii, construită de spanioli în anii 1970, şi care a fost dată gratuit în folosinţă Bisericii noastre de către catolici, pentru douăzeci de ani. Acum trei ani, când au intrat primii călugări români acolo, locul era unul rău famat şi în ruină, stăpânit de drogaţi şi oameni fără adăpost. Chiar dacă se află la o oarecare distanţă de sat, localnicii din Vilaller nu erau încântaţi să aibă aşa ceva în zonă. Aşa că s-au bucurat când ai noştri au curăţat locul şi l-au dedicat slujirii lui Dumnezeu.
Cu multe secole în urmă, chiar înainte de schismă, dacă nu mă înşel, Maica Domnului şi-a făcut apariţia, în chip minunat, chiar pe acel loc. Şi există o tradiţie, ca “Drumul Crucii”, procesiune anuală a catolicilor, să aibă drept punct final al ei această mânăstire, tocmai în amintirea apariţiei Sfin­tei Fecioare. În acel loc a fost, cu veacuri mai înainte, şi o mânăstire a nobililor aragonezi, unde se desfăşura o lucrare duhovnicească împreună cu mirenii. Nimic nu e întâmplător. Nu e nicio coinci­denţă că am ajuns acolo.

– Aşadar, oamenii locului sunt credincioşi?

– Sunt. În biserica lor din sat, aprind lumânări în fiecare zi. Merg la slujbele lor, mai veneau şi pe la mânăstirea noastră. De altfel, Pirineii sunt văzuţi ca un fel de Athos franco-spaniol, pentru că au fost plini de chilii, schituri şi mânăstiri, ardea muntele de rugăciune. Acum a mai scăzut…

“Românii din străinătate caută biserica aşa cum ar căuta o oază în deşert”

– Este adevărată imaginea pe care o avem noi, în ţară, că românii noştri au plecat cu biserica în spate, prin lume? Că nu pot trăi fără Dum­nezeu?
– Este adevărat că cele mai închegate co­munităţi de români sunt cele din jurul bi­sericilor ortodoxe. Şi, într-adevăr, pe unde s-au aşezat, românii şi-au făcut biserică. Primii au fost românii care mergeau la bise­rică şi în ţară, dar foar­te repede se ata­şea­ză şi oameni care abia acolo au descoperit biserica. Foarte mulţi dau mărturie că numai în străinătate au început să aibă o viaţă duhovnicească. Au simţit nevoia de rugă­ciune, de a-şi pleca genun­chii şi inima în faţa unui altar ortodox. Şi e firesc, pe undeva. Căci în ţară, chiar şi pe cei puţin credincioşi îi ţine rugăciunea neîncetată a atâtor mânăstiri, schituri şi pustnici. Or, în străinătate, deodată te trezeşti într-un deşert, unde ai nevoie să cauţi oazele de trăire orto­doxă. Abia în diaspora îţi dai seama că-ţi lipseşte ce­va. Aşa se face că ajung la biserică şi se convertesc. E minunat că foarte mulţi au ales hotărât calea credinţei. Biserica noastră a avut înţelepciunea să trimită tot timpul preoţi şi să caute să creeze parohii în comu­nităţile de români. Şi încă nu sunt biserici în toate locurile unde se află români, iar aceia tânjesc după preot şi rugăciune.

– Din câte ştiu, foarte puţini preoţi sunt plătiţi de parohii în străinătate, ei fiind nevoiţi să lucreze şi altceva pentru a se întreţine…

– Aşa este, din păcate. Am cunoscut preoţi care erau atât de munciţi, încât duminica nu puteau ţine Sfântul Potir în mâini, la Sfânta Liturghie. Românii din străinătate ar trebui să înţeleagă că preoţii au nevoie de susţinere financiară ca să poată fi numai la dispoziţia credincioşilor şi să facă misiune cu adevărat. Nu ar fi aşa de greu, pentru că, din venitu­rile obţinute acolo, douăzeci de familii pot plăti un preot, fără vreun efort semnificativ. Bunăvoinţă să fie.

– Sfinţia voastră cum v-aţi descurcat, din punct de vedere material?



– Am stat fără salariu, şi eu, şi soţia. Ne-am lăsat în mâna lui Dumnezeu, fără să ne mai facem griji pentru ce va fi, deşi aveam şi o familie de întreţinut. Şi n-am dus lipsă de nimic. Dar am avut suportul unor ucenici din ţară. Veneau lunar să-i spovedesc şi dădeau ajutor. Dumnezeu a lucrat în mod foarte vizibil şi ne-a trimis ajutor, ocazional, şi de prin alte părţi. Totuşi, a trebuit să fac apel de vreo două ori la strângere de fonduri, pentru încălzirea mânăstirii.

“Prin ortodoxie, românii pot deveni cuceritorii lumii”

– Cum sunt priviţi românii în Spania? Ce imagine avem printre spanioli?
– În Spania, eşti în general tratat cu res­pect, indiferent de un­de vii. Eu, unul, n-am simţit ca spaniolii să aibă un aer de superio­ritate faţă de noi. În plus, românii s-au in­tegrat foarte bine, sunt foarte muncitori şi de aceea foarte apreciaţi. Avem o imagine bună; mulţi patroni şi-au pus români la conducerea afacerilor. Asta ne des­chidea şi nouă, preo­ţilor, posibilitatea de a face misiune şi printre spanioli. Pentru că eu mi-am dorit să conver­tesc la ortodoxie şi spa­nioli. Sunt deja trecuţi la ortodoxie mulţi cata­lani. Am cunoscut vreo doi, care sunt şi căsă­toriţi cu românce. Ei veneau la mânăstire. Să ştiţi că după cu­vântul evanghelic, acolo e “secerişul mult” şi încă îşi aşteaptă secerătorii. E nevoie mare de preoţi dăruiţi, care să deschidă inimile spaniolilor spre credinţă. Sigur, există şi riscuri. Este ispita ghe­toiză­rii românilor: de a se închide în comunităţile lor, în jurul bisericilor, în care să se slujească numai în limba română. Şi, în acest fel, riscă să-şi înde­părteze propriii copii de biserică. Deja foarte mulţi copii ai românilor din Spania nu vorbesc bine româ­neşte, mai ales dintre cei născuţi acolo, şi nu mai au pe deplin acces la slujbele Bisericii noastre, din această pricină. Mai mult, în acest fel, nu-i lăsăm pe străini să se apropie de ortodoxie, chiar dacă ar vrea. Trebuie să înţelegem că, mai presus de neam şi de limbă, este credinţa. Dacă nu înţele­gem asta, ne vom pierde ca ortodocşi şi ca români. Insistând pe identitatea naţională în dauna identi­tăţii creştine, rămânem fără amândouă. Ca etnici români, putem fi asimilaţi, dar ca ortodocşi, putem deveni cuceritorii lumii, în sens evanghelic. Cred că Dumnezeu a îngăduit acest exod nemaiîntâlnit în istoria românilor, pentru a răsădi credinţa acolo unde ea a dispărut, în ţări unde nici măcar nu se mai vorbeşte despre Hristos.

– Cu toată munca dvs. rodnică printre românii din Spania, aţi ales, totuşi, să reveniţi în ţară. De ce?

– Să ştiţi că, după numai câteva luni de stat în Spania, aceasta a devenit pentru mine ca a doua patrie. Şi mai ales în Catalunia m-am simţit ca aca­să. Dar a trebuit să-mi întrerup misiunea, dacă nu să renunţ cu totul la ea, pentru că am constatat că oamenii nu sunt pregătiţi. Există încă o convingere puternică între români, că trebuie să facă acolo mai multe “Românii” mai mici, nu să se deschidă, prin credinţă, către ceilalţi. Terenul nu este încă propice pentru tipul de misiune pe care mi l-am propus. Dar va fi. În timp, se vor lămuri că aceasta este calea: românii să devină purtători ai Veştii Bune în limba popoarelor-gazdă. Deci, am constatat că investesc prea mult într-un moment neprielnic. Şi aveam sentimentul că încep să-mi îngrop din talanţii cu care m-a binecuvântat Dumnezeu. Erau lucruri pe care nu le puteam face acolo, dar le pot face aici. În plus, am primit în inima mea încredinţarea că e mai multă nevoie de mine aici, acum. Biserica Or­to­doxă Română se confruntă cu tendinţe schis­ma­tice, după Sinodul panortodox din Creta, este tot mai mult atacată de grupările seculariste, iar oamenii au nevoie de fiecare preot care poate să-i călăuzească. Bineînţeles, la fel ca la plecarea din România, pentru întoarcerea în ţară, ultimul cuvânt l-a avut duhovnicul meu. Însă, dincolo de toate motivele pentru care am revenit în România, sunt bu­curos că am pus un cap de pod în Spania. Au rămas un început de obşte la Vilaller şi mai mulţi preoţi pe care i-am spovedit, cu care am discutat şi care vor continua să lărgească această cale. Şi-apoi, este foarte posibil să mă întorc, la un moment dat, în Spania, să continui ce-am început, ori să lucrez prin ucenicii mei, mireni, preoţi şi monahi, care sunt destul de mulţi şi pot determina un nou curent.

Dacă ți-a plăcut acest articol, nu uita să dai Like paginii noastre de Facebook si să-l Distribui mai departe!

Facebook Comments
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+