Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views : Ad Clicks :Ad Views :
Acasa / AUTOEDUCARE / Zece adevăruri despre DEPRESIE: Cum ne putem salva din această împietrire sufletească? – 

Zece adevăruri despre DEPRESIE: Cum ne putem salva din această împietrire sufletească? – 

/
/
/

Aproape 20% dintre oamenii zilelor noastre au de luptat, când­va în viaţa lor, cu depresia profundă şi apatia. Care sunt cau­zele? Şi cum ne putem salva din această împietrire sufletească? 

1. Depresiile sunt de multe feluri

Depresia nu prezintă un tablou clinic definit cu exac­titate, ca rujeola sau rinita alergică. Medicii nu ştiu nici astăzi prea multe despre modificările şi tul­burările metabolice de la nivelul creierului, asociate cu stările depresive. Este posibil ca diagnosticul de “depresie” să fie doar o noţiune generică, care să cuprindă o serie întreagă de simptome. Această ac­cepţie este plauzibilă, cu atât mai mult cu cât de­presiile pot îmbrăca forme foarte diverse.
În mod obişnuit, noţiunea de depresie indică o stare de depri­mare profundă, apatie şi moho­rea­lă, care durează minimum două săptămâni. Afecţiunea se ma­nifestă în grade de intensitate diferite. În forma sa cea mai seve­ră, sentimentele sumbre pot fi atât de chinuitoare, încât pacienţii au gânduri stăruitoare de suicid.
Deseori, însă, boala apare într-o variantă mai blândă. Cei afec­taţi de ea îşi pierd interesul pentru activităţile cotidiene, se simt lip­siţi de orice speranţă şi nu mai au încredere în sine. Această stare, numită în limbajul medical disti­mie, este considerată adesea nu atât o boală, cât mai curând o trăsătură de caracter. Deşi suferinzii con­tinuă să fie funcţionali în viaţa de zi cu zi, disti­mia le prejudiciază în mare măsură calitatea vieţii. Pe lângă aceasta, ea îi împinge frecvent la un abuz de alcool sau medicamente şi, totodată, poate evo­lua spre o depresie clinică gravă.
Şi aşa-numitul sindrom Burnout (o stare de epui­zare fizică, psihică şi emoţională) se încadrează în categoria manifestărilor depresive. Deocamdată, nu toţi specialiştii consimt să vadă în el o boală de sine stătătoare. Simptomele sale tipice, cum sunt obo­seala cronică, apatia şi sentimentul inutilităţii se aseamănă cu acelea ale depresiei.

O altă formă de depresie, care poate fi definită fără echivoc, este tulburarea bipolară. Această su­fe­rinţă, cunoscută şi sub denumirea de sindrom maniaco-depresiv, se caracterizează prin perioade de melancolie adâncă şi inactivitate, ce alternează cu faze euforice, în care pacienţii debordează de energie şi optimism. Fervoarea cu care sfidează riscurile poate deveni destul de primejdioasă, atât pentru ei, cât şi pentru alţii. Depresia sezonieră are cu totul alte cauze. De astă dată, simptomele sunt declanşate de reducerea luminii solare în perioada de toamnă şi iarnă. Alte forme speciale de depresie sunt cea postnatală, întâlnită la mamele tinere, cea dependentă de ciclul menstrual şi deprimarea ce apare în anii care preced menopauza. Şi anumite medicamente pot da naştere unor dezechilibre psi­hice, cu caracter patologic.



2. Oricine se poate îmbolnăvi

Depresiile nu reprezintă nicidecum o problemă exclusivă a celor mai sensibili dintre contemporanii noştri, ci este o boală endemică. Un european din cinci se confruntă la un moment dat, în decursul vie­ţii sale, cu o fază de deprimare extremă. Pre­dis­poziţia ereditară joacă probabil un anumit rol, însă la declanşarea bolii contribuie întotdeauna şi influenţe exterioare, cel mai adesea stresul cro­nic – criza prelungită a unei relaţii, supra­solicitarea în activitatea profesională sau dificul­tatea de a depăşi pierderea unui om apropiat. Există persoane suficient de stabile emoţional (reziliente, cum le numesc psihologii), care pot gestiona fără pro­bleme asemenea situaţii stresante, în timp ce pe altele le dezechilibrează chiar şi solicitările relativ minore. Vulnerabilitatea individuală depinde, pe de-o parte, de materialul genetic, însă pe de alta, are de-a face în mare măsură cu experienţele stresante, avu­te anterior. Astfel, un om care a trăit în primii ani ai copilăriei evenimente ce l-au împovărat emo­ţional va fi mai sensibil la stres pe toată durata exis­tenţei sale. Şi împrejurările în care cineva îşi duce viaţa au însemnătatea lor: în vreme ce relaţiile interumane stabile şi sentimentul că suntem ocrotiţi ne protejează împotriva unei eventuale depresii, singurătatea constituie un factor de risc deloc neglijabil. To­tuşi, nimeni nu este vreodată sută la sută ferit de pericolul unui blocaj emoţional.

3. Nici copiii nu sunt scutiţi

Contrar convingerii multor părinţi, copiii nu devin vulnerabili la depre­sii abia odată cu începutul puber­tăţii. Până şi copiii de grădiniţă pot fi depresivi, de asemenea, şi apro­ximativ 2% dintre elevii din primele clase. Riscul creşte apoi considerabil, odată cu transformările turbulente, biologice şi psihice, ale pubertăţii: dintre adolescenţii între 12 şi 17 ani, aproape 10% suferă de o deprimare cronică. Iar dacă la copiii mai mici repartizarea pe sexe era încă echi­li­brată, la tineri se con­stată că fe­tele se îmbolnăvesc mult mai frec­vent decât băieţii. Şi, cu toate că mo­men­tele de proastă dispoziţie sunt normale în perioada pubertă­ţii, părinţii ar face bine să-şi tri­mită fără ezitare copiii la psihiatru când suspectează o depresie, căci riscul de sui­cid nu trebuie în niciun caz subestimat. După acci­dente, si­nu­ciderile reprezintă, ca frec­venţă, a doua cauză de de­ces în rândul adolescenţilor.
Spre deosebire de puberi, co­piii mai mici încă n-au capaci­tatea să-şi exprime verbal stările sufle­teşti şi, de aceea, depresia infantilă rămâne deseori nede­pistată. Pă­rinţii ar trebui să devi­nă atenţi, totuşi, atunci când co­piii lor nu se mai joacă la fel ca înainte, sunt mai puţin sociabili, şi dezvoltă tul­burări de conduită alimentară sau de somn. Expre­sia încremenită a feţei şi o pos­tură defectuoasă, cu umerii căzuţi şi spatele încovo­iat, parcă apăsat de o imensă povară, constituie şi ele importante semnale de avertizare.

4. Depresia vine rareori singură

Deprimarea cronică se asociază de foarte multe ori cu alte afecţiuni psihice: cu tulburări anxioase şi obsesiv-compulsive sau cu unele dependenţe. Un sfert dintre bărbaţii alcoolici şi jumătate dintre fe­mei­le alcoolice suferă de depresie. Aproape că nu se poate stabili dacă o tulburare a provocat declan­şarea celeilalte sau dacă ele au apărut independent una de alta. În orice caz, bolile se agravează reci­proc şi fac ca tratamentul să devină mai dificil. Pentru acest motiv, trebuie tratate concomitent.
Câteodată, depresia este însoţită şi de suferinţe fizice care îi accentuează simptomele – de pildă, de o arterioscleroză coronariană, de diabet sau demen­ţă senilă. În asemenea situaţii, tulburările fizice şi cele psihice se influenţează reciproc. Şi durerile cronice se asociază foarte des cu blocajul psihic.
Prin efectele lor secundare, unele antidepresive pot acţiona şi asupra bolii însoţitoare: de exemplu, anumite substanţe active determină o creştere a greutăţii corporale, iar altele calmează durerile.

5. Exigenţele prea mari ne îmbolnăvesc

Stresul nu provine întotdeauna doar din exterior. Convorbirile cu pacienţii depresivi pun în evidenţă faptul că mulţi dintre ei au exigenţe deosebit de mari faţă de propria persoană. Astfel, ei se supun pe sine unei presiuni căreia, mai curând sau mai târziu, nu-i vor mai putea face faţă. Aşa sunt ma­mele care, în pofida unui job full-time, mare consu­mator de energie, se consideră totuşi datoare să aducă la serbarea de la grădiniţă prăjituri făcute cu mâna lor. Sau medicul dedicat, care, pur şi simplu, refuză să se detaşeze de problemele pacienţilor săi. Tipic pentru asemenea oameni este faptul că nu rea­lizează efectul nociv al perfecţionismului lor. În momentul când îşi ating limitele, ei tind să dea vina pe aşa-zisele lor neajunsuri şi se socot rataţi. Adesea depun eforturi şi mai mari pentru a se autodepăşi, până când eşecurile repetate îi vor face să devină apatici şi să se izoleze. Ajunşi aici, se resemnează şi alunecă într-o stare de neputinţă dobândită, care nu le mai permite nici măcar să-şi re­zolve mărun­tele activităţi zilnice.



6. Alimentaţia nesănătoasă favorizează depresiile

Deprimarea patologică apare foarte frecvent la pacienţii obezi şi la cei cu tulburări metabolice, cum este diabetul. Există tot mai numeroase indicii care sugerează că depresia însăşi ar putea să aibă legă­tură cu un metabolism deze­chi­­librat – şi că o alimentaţie sănă­toasă ar reuşi să prevină afec­ţiu­nea. Se ştie deja că multe com­po­nente ale hranei noastre acţionează asupra balanţei hormonale şi, im­plicit, asupra creie­rului. În plus, asi­gu­rarea unui aport corespun­zător de mi­ne­rale, ca mag­ne­ziul, calciul, fierul şi zincul, este de­ci­sivă pentru o bună funcţionare a sistemului nervos.
Studiile demonstrează, pe bază de statistici, co­re­laţia existentă între depresie şi alimentaţia nesă­nătoasă. Cei ce doresc să ia măsuri preventive ar trebui să evite ceea ce nutriţioniştii incriminează în mod obişnuit: băuturile dulci din comerţ, cu con­ţi­nu­tul lor ridicat de zahăr, mezelurile şi mâncărurile gata preparate. În schimb, dieta mediteraneeană, com­pusă din multe legume, nuci, ulei de măsline şi peşte, pre­cum şi bucătăria japoneză, din care nu lip­sesc soia, ceaiul verde şi o gamă largă de verdeţuri, par să scadă riscul îmbolnăvirii.

7. Nici inflamaţiile nu sunt de neglijat

Specialiştii urmăresc în prezent o nouă pistă, care ar putea duce la obţinerea unor rezultate mai bune în tratarea depresiei. În creierul unor pacienţi care sufereau de forma severă a bolii s-a descoperit un nivel ridicat de substanţe specifice inflamaţiei, secretate de celulele sistemului imunitar. Devine evident faptul că blocajul psihic se suprapune peste procesele inflamatorii. Este posibil, prin urmare, ca inflamaţiile cronice să contribuie la declanşarea afecţiunii. Actualmente, se află în derulare un studiu clinic de anvergură, în cadrul căruia cercetătorii încearcă să afle dacă depresiile rebele ar putea fi combătute cu succes, cu ajutorul medicamentelor antiinflamatoare. Pacienţilor care n-au răspuns până acum la niciun tratament li se administrează supli­mentar, pe lângă antidepresivele obişnuite din clasa inhibitorilor reabsorbţiei de serotonină (SSRI), şi un preparat numit minociclină. Acesta este un anti­biotic utilizat în mod curent împotriva infecţiilor de pe căile respiratorii şi a acneei. Experienţele de laborator pe şoareci au arătat că minociclina reu­şeşte să inhibe activitatea celulelor implicate în generarea procesului inflamator.

8. Există şanse bune de vindecare

În marea lor majoritate, bolnavii izbutesc să-şi depăşească depresia, chiar dacă au nevoie de un oare­care timp pentru a se însănătoşi. Uşor diferite de la un studiu la altul, concluziile specialiştilor se îndreaptă totuşi în aceeaşi direcţie: după şase luni de tratament, jumătate până la două treimi dintre pacienţi îşi recapătă echilibrul emoţional, iar după doi ani, procentul urcă la 80%. La ceilalţi, mai pu­ţini la număr, simptomele pot deveni cronice şi se prelungesc pe durata mai multor ani.
Este cu atât mai important să se găsească şi să se aplice din capul locului terapia adecvată. Chiar dacă în cazurile grave, antidepresivele sunt indis­pen­sabile, demersul terapeutic nu trebuie să se limi­teze la medicaţie. Cele mai bune şanse de vindecare le oferă combinarea tratamentului medicamentos cu psihoterapia.



9. Prea multe menajamente strică

Desigur, cine suferă de sindromul burnout n-ar trebui să se lupte în continuare, zi de zi, cu acelaşi volum epuizant de muncă. Cu toate acestea, re­paosul şi cruţarea nu reprezintă o terapie potrivită pentru pacienţii depresivi, întrucât nu fac decât să le accentueze tendinţa de a se retrage în singurătate şi de a evita orice efort. La urma urmei, pasivitatea este unul din principalele simptome ale bolii. Ea îi privează pe suferinzi de posibilitatea de a-şi con­tracara dispoziţia sumbră prin mici evenimente îmbucurătoare, astfel încât soluţia optimă pentru ei este aceea de a-i menţine activi. O plimbare prin parc favorizează vindecarea, mai mult decât ceasuri întregi de odihnă pe canapea, iar o întâlnire cu prie­tenii e mai folositoare decât o seară liniştită, petre­cută în faţa televizorului. Mişcarea este unul din cele mai eficiente remedii împotriva depresiei. Toc­mai de aceea, persoanele depresive ar trebui nea­pă­rat încurajate să facă sport. Cu condiţia ca solici­tarea fizică să fie astfel dozată, încât să nu depă­şească puterile bolnavului, ci să-i ofere o experienţă pozitivă.

10. Şi familia are nevoie de ajutor

Depresia unui partener, copil sau părinte, consti­tuie o povară enormă pentru întreaga familie. Cei din jurul suferindului se simt adesea neajutoraţi şi depăşiţi de situaţie. În cazuri extreme, stresul lor atinge o asemenea cotă, încât încep să dezvolte ei înşişi simptome de depresie. De aceea, este esenţial ca persoanelor apropiate să li se explice natura aces­tei afecţiuni şi modalităţile corecte de abordare a bolnavului psihic. Un comportament calm, care să evite atât grija exagerată, cât şi criticile dure, va fi favorabil însănătoşirii pacientului. În acelaşi timp, membrii familiei trebuie să înveţe cum să se deta­şeze de suferinţa depresivului, pentru a nu-şi pune în pericol propriul echilibru interior.

Daca ti-a placut acest articol, nu uita sa dai Like paginii noastre de Facebook si sa-l Distribui mai departe!

Facebook Comments
  • Facebook
  • Twitter
  • Google+